Iunie 2009, Timișoara
Dimineața de 6:37
În iunie 2009 locuiam în Timișoara. Într-o dimineață, la 6:37, am leșinat pe gresia rece din baie. După câteva secunde de convulsii m-am lovit la cap și mi-am julit nasul, care a început să sângereze.
Zgomotul a trezit-o pe Adina, soția mea, însărcinată în luna a cincea cu primul nostru băiat, Rareș. S-a panicat, dar și-a păstrat calmul și a chemat salvarea.
M-au pus pe targă și au început să mă coboare pe scări de la etajul patru. Ieșiseră vecinii la uși, iar la etajele de jos stăteau destul de mulți pensionari. După ce treceam prin dreptul ușii lor, tot auzeam în șoaptă: „ce tânăr e…”
Ce tânăr e. Ce tânăr e. Ce tânăr e.
M-au internat trei zile la Institutul Inimii din Timișoara. Am fost înțepat, scanat, consultat, întrebat, și tot nu îmi dădeau un diagnostic.
Leșinul n-a venit din senin. Venea după 3 ani la PwC, cu zile de 14-18 ore, inclusiv în weekend. Era ca și când m-aș fi golit de mine și m-aș fi încărcat cu toți ceilalți: cu termenele lor limită, cu urgențele lor, cu dramele lor zilnice. Un coleg a murit de epuizare. Aproape toți ceilalți aveau câte o boală „profesională”: zona zoster, diabet, hipertensiune.
În weekendul acela, între două investigații, mi-am spus tare și răstit:
„ATÂÂÂT! GATA! Nu mai vreau să trăiesc așa. Până aici! De azi mă schimb.”
Acela a fost primul pas. Atunci a încolțit prima sămânță pentru tot ce fac azi.




